Acasă Societate Adriana Petrescu, psiholog: “Poți schimba destinul unul om cu un cuvânt sau...

Adriana Petrescu, psiholog: “Poți schimba destinul unul om cu un cuvânt sau poți să-i frângi destinul pentru totdeauna”

De peste 25 de ani, Adriana Petrescu activează ca psiholog și specialist în comunicare emoțională. Crede în fericire și din experiența ei consideră fericirea se învață. Despre cum a ajuns psiholog, satisfacțiile ei profesionale dar și sfaturi pentru alegerea psihologului aflați din răspunsurile oferite mai jos.

De unde această pasiune pentru psihologie? Ai fost atrasă din copilărie, din adolescență, de acest domeniu?

Adriana Petrescu: Pasiunea mea pentru psihologie a început înainte ca să știu că se numește …psihologie. Eram destul de mică când am observat că am capacitatea de înțelege emoțiile oamenilor. Mi se părea foarte interesant să le urmăresc reacțiile, mimica și să observ ce anume se schimbă în comportamentul lor. Mă uitam la dinamica părinților mei și observam cât de puțin lipsea uneori să evite un conflict. Observam ce ar fi avut nevoie mama să fie în armonie cu tata și invers. Mai pe urmă am extins curiozitatea în gașca de prieteni unde repede am devenit un sfătuitor de nădejde. Cred că m-am născut cu un mare har și anume nu judec și nu am invidii, cumva am înțeles de mică că fiecare dintre noi are o individualitate și un loc anume pe care nimeni altul nu îl poate ocupa.

Într-o societate care încă are îndoieli cu privire la domeniul psihologiei, cum ai reușit să reziști?

Adriana Petrescu: Aici este poveste tare lungă. Am terminat facultatea în prima generație de psihologi după 1989. Consider că puține generații mai apoi s-au bucurat de atâta sprijin din parte profesorilor. A fost o perioadă de reciprocitate în care profesorii insuflau pasiunea de a studia, a ieși din zona de confort și a analiza totul în funcție de context.Noi studenții aveam o sete de cunoștere enormă să învățam despre ceva ce ne-a fost atâta timp ascuns: EMOȚIA UMANĂ. Nu chiulea nimeni de la cursuri, nu lipsea nimeni de la seminarii și toată lumea se străduia să facă cât mai multe proiecte interesante. Acum dacă mă uit înapoi, îmi amintesc cu nostalgie orele petrecute la bibliotecă și prețul enorm al primelor cărți de psihologie. Atunci făceai psihologie mai mult de curiozitate, generația părinților noștri priveau facultatea cu multă neîncredere. Cât despre locuri de muncă, singurele oferite erau în industria transporturilor unde evident nu dorea să meargă nimeni.
O țin minte și acum pe mama care nu înțelegea de ce s-ar duce un om să-i povestească altui om necunoscut problemele. Și evident oameni ca mama mea erau mulți, dacă nu, marea majoritate.
La terminarea facultății aveam două variante, ambele necăștigătoare pentru mine: să lucrez într-un laborator de testare sau la un orfelinat. Laboratorul mi se părea prea static și orfelinatul era un mediu dur fără ieșire, un mediu în care părerea ta conta foarte puțin.
Mi-aș fi dorit să mă specializez în psihologia reclamei, dar pe vremea aceia era în mare vogă ”v-am prins vrăjitoarelor” pentru cine își aduce aminte de începuturile publicității în România. Nici vorbă de vreo specializare într-o industrie la fel de nouă ca și meseria de psiholog. Dar tot am reușit cumva, m-am specializat la locul muncă, lucrând ceva ani buni în câteva din cele mai mari agenții de publicitate.
Lucrând în agenții mi-am ascuțit simțul în ceea ce privește publicul și ce anume determină o reacție emoțională. Din agenție m-am dus în antreprenoriat și acolo mi-am desăvârșit talentul de psiholog fiind mereu atentă să îmbin presiunea unei piețe în continuă dezvoltare cu nevoia omului de a fi securizat, validat și motivat. Îmi amitesc cu mult drag perioada aceea în care în fiecare zi te întâlneai de la primă oră cu o problemă de viață, o nevoie sau o durere sufletească pe care o alinai. Și astfel lucrurile mergeau foarte bine în companie.
Emoția oamenilor este extrem de importantă când este vorba de performanță sau succes. Observ în zilele noastre numeroasele probleme care derivă din aducerea omului la nivel de ”task”, ”cifră” sau ”rol”. Se pune atât de mare presiune pe oameni să performeze, uitându-se elementul necesar pentru asta: liniște sufletească.
Omul nu este un robot care își lasă emoțiile la poarta companiei, omul vine cu ele, uneori le poartă ca o povară grea și este foarte dificil să ai performanța pe care toată lumea o așteaptă de la tine. Poate de acea sunt și atâția oameni care caută cu disperare echilibrul.

Reușita mea în acest domeniul are două ingrediente importante: curiozitatea și autenticitatea. Sunt o fire extrem de curioasă și mă duc la toate formările care mă ajută profesional. Mi se pare fascinant cât de complexă este natura umană și totodată de ce nevoi simple avem pentru a trăi o viață frumoasă și împlinitoare.
Autenticitatea pe de altă parte este toiagul meu. Mă sprijin pe ea atunci când mă mai încearcă vreun puseu de ego profesional. Am vorbit mereu deshis despre greșelile pe care le-am făcut ca și fiică, mamă sau partener de cuplu. Despre fricile sau blocajele din carieră sau despre periodele în care mă sabotam. Din ele am învâțat să fiu ceea ce sunt acum. Toate evenimentele din viața mea, bune sau mai puțin bune, m-au făcut să îmi extind mai mult bazinul emoțional. Cred că un psiholog trebuie să simtă pe propria piele ce urmează mai apoi să vindece la alții.

Ce ramură a psihologiei îți place cel mai mult?

Adriana Petrescu: După cum spuneam sunt foarte curioasă și la momentul acesta de pildă sunt fascinată de neuromarketing. Dar ca și curent în psihologie, îmi place foarte mult psihologia conduitei și cea umanistă.

De cele mai multe ori fericirea este confundată cu bucuria sau mulțumire, confuzie care duce la dezamăgire

Susții că “fericirea se învață și necesită curaj”. Nu este o afirmație atât de des întâlnită… Putem fi fericiți în planul personal și mai puțin în cel profesional sau invers, sau fericirea este acel “ceva” are înglobează cele două zone?

Adriana Petrescu: Am o teorie în acest sens și anume: venim pe această lume fericiți. Când privești un copil mic observi că el se trezește plin de energie și zâmbind. Mai apoi cu trecerea anilor și mai ales sub modelarea familiară, copilul începe să împrumute tipare de comportament de la părinți și societate. Într-o familie unde predomină agresivitatea emoțională sau violența fizică nu vom întâni mulți copii fericiți. Aceștia ajungând maturi vor duce pe umeri în primul rând povara unei vieți grele și mai apoi, dacă își conștientizează povara pot învăța din nou să fie fericiți.
Dacă ne uităm atent în jurul nostru avem foarte puțini ”profesori de fericire”. Părinții sunt mai tot timpul ocupați, bunicii poate tradiționaliști, profesorii blazați. De unde să învețe copiii fericirea?
De cele mai multe ori fericirea este confundată cu bucuria sau mulțumire, confuzie care duce la dezamâgire.

Fericirea este o stare naturală, simplă fără un obiect sau acțiune. Fericirea ține de conștientizarea misiunii tale ca om, a faptului că ești înzestrat cu o mașinărie atât de complexă numită corp, cu o minte care poate fi în permanență educată și un bagaj emoțional numai bun să îți ofere momente minunate în fiecare zi. Nu ai nevoie de nimeni și de nimic să fii fericit însă ai nevoie să conștinetizezi că viața pe care o ai este un navă al cărui comandant ești doar tu.

Când te gândești ce fel de satisfacții profesionale îți aduce această vocație, este bine să numeri câȚi oameni ai îndreptat pe drumul corect al vieții lor astfel încât ei, la rândul lor să însemne ceva și pentru alții

Care a fost cea mai mare satisfacție ca psiholog?

Adriana Petrescu: Satisfacții am în fiecare zi. Văd oameni care înțeleg sensul vieții lor. Oameni care trec peste probleme și la rândul lor ajută alți oameni. Totuși cel mai mult am fost impresionată de un mesaj pe care l-am primit de la o tânără cu care vorbisem cu ceva ani în urmă la un workshop. Tănăra era elevă la vremea acea și ca orice tânăr avea multe dubii cu privire la carieră și ce o poate face fericită. Părinții nu o susțineau argumentând că sunt o familie săracă. Nici unul nu a absolvit vreo facultate și nu o vedeau în stare vreodată să fie studentă, mai ales la medicină. Tănăra este debusolată, se simțea singură, neînțeleasă și am observat că avea tendințe de izolare în public. Am sfătuit-o să se întrebe ce ar face-o să meargă în fiecare zi cu drag la locul de muncă și de ce nu s-ar plictisi niciodată. La ceva ani mi-a trimis un mesaj de mulțumire când deja era studentă în an terminal la medicină. Mi-a mărturisit că i-a fost greu deoarece părinții nu puteau să o susțină la facultate dar și-a dat seama că pe ea meseria de medic o poate face cu adevărat mulțumită. A lucra ca și casieră seara la un super market și în timpul zilei se ducea la facultate. Îmi povestea în mesaj ce important a fost pentru ea să fie văzută și să nu fie judecată pentru că provenea dintr-o familie săracă. În acel moment de început de viață adultă avea nevoie ca cineva să o întrebe ce vrea să facă cu viața ei astfel încât să fie fericită. Cuvântul creează, de acest lucru trebuie să fim conștienți cu toții. Poți schimba destinul unul om cu un cuvânt sau poți să-i frângi destinul pentru totdeauna.

Când te gândești ce fel de satisfacții profesionale îți aduce această vocație, este bine să numeri câti oameni ai îndreptat pe drumul corect al vieții lor astfel încât ei, la rândul lor să însemne ceva și pentru alții. Și mărturisesc că mă uit cu mare admirație și mândrie la oamenii care au trecut pe la o sesiune de povești și acum au povestea lor de succes. Totodată am satisfacția zilnică a faptului că nu mă abat de la misiunea vieții mele.

Mai putem vorbi despre confuzii legate de termenii psiholog și psihiatru/medic, acum în zilele noastre?

Adriana Petrescu: Sper că nu deși cred că mai există oameni care fac acestă confuzie.

Avem nevoie de psiholog?

Adriana Petrescu: Povestea cu psihologul este foarte asemănătoare cu cea a stomatologului. Mergi la stomatolog să îți rezolvi problemele, mai apoi, periodic să vezi dacă nu a mai apărut vreuna.
Toți avem nevoie de psiholog. Chiar și psihologii.
Psihologul are obiectivitatea de a te privi corect, echidistant. Îți ascultă povestea și rămâne în stadiu de observator, fără să te judece și atent la contextul din care derivă povestea… Pe când un prieten, membru de familie, partener sau coleg, devine părtinitor. Psihologul verbalizează de multe ori acele întrebări de care te temi sau îți propune teme de gândire care te scot din stare de confort. Trebuie să ai curaj să mergi la psiholog, cel puțin câteva sedințe pleci puțin bulversat. Este un moment în care de multe ori descoperi că nu te cunoști suficient sau ai rămas mult timp pe loc într-o poveste tristă.

Cu cât ne îndepărtăm mai mult de noi cu atât mai mult avem nevoie de psiholog să le ghideze înapoi la sursă. În afară de asta, părinții au nevoie de psiholog pentru a-și înțelege mai bine copiii, pentru a le susține etapele de dezvoltare cognitivă și modificările de comportament care apar încă din preadolesceță. Un părinte informat ajută copilul să se dezvolte armonios fără să -l facă să simtă judecăți sau restricții inutile. Deasemnea câteva discuții cu un psiholog ajută la armonizarea comunicării între adult și copil în perioadele critice.
Cuplurile aflate în conflict au și ele nevoie de psiholog. De multe ori natura conflictului se află într-un loc în care nici unul dintre parteneri nu se uită. Am observat în terapiile de cuplu că de multe ori deși se află în relații de ani de zile, în timpul ședinței află unii despre alții lucruri pe care nu le-au știu niciodată.
Psihologul este ca un profesor de viață, te învață să stai obiectiv, să comunici asertiv și să te bucuri de toate momentele frumoase ale vieții așa cum se cuvine: fără culpă, fără rușine, fără judecată.

Ca și în alte domenii, avem de-a face cu acei pseudo specialiști. Ce trebuie să știm pentru a alege un psiholog bun?

Adriana Petrescu: Nu cred că există psihologi răi și buni. Mai degrabă este vorba despre compatibilitatea pe care o ai cu specialistul. După părerea mea când alegem un psiholog este util să fim atenți să îndeplinească următoarele condiții:
să fie cald, receptiv și să nu simți că te judecă
să ofere mereu un feedback și răspunsuri la întrebări
să fie obiectiv și echidistant
să fie interesat de rezolvarea problemelor actuale și nu preocupat de înțelegerea trecutului
să ofere flexibilitate în ceea ce privește timpul și programările

Astăzi se aude tot mai des vorbindu-se despre meseria de coach. Poate deveni oricine un “coach”?

Adriana Petrescu: Oricine nu, dar cei care au vocație și parcurg o formare, da.
Este util să nu existe confuzii între coach, consilier psihologic și psihoterapeut. Între toate există un punct comun, omul, doar abordarea este diferită.

Care crezi că sunt cele mai mari probleme psihologice pe care le au românii?

Adriana Petrescu: Lipsa de educație, tiparele rigide și tradiționaliste, și zona de confort. La acestea se adaugă fricile, spiritualitatea prost înțeleasă și lipsa disciplinei în a avea un stil de viață sănătos.

Pe Adriana Petrescu o puteți găsi pe www.adriana-petrescu.net

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.